Ieri seară am fost pentru prima oară la teatrul ”Metropolis”. Se juca ”Spectatorul condamnat la moarte”, după Matei Vişniec. Ne-au spus că, printre noi, se află un criminal, pe care îl vor judeca, pentru că nu merită să trăiască după ce a ucis. Criminali suntem cu toţii, ucidem, mai devreme sau mai târziu, omul din noi. Mulţi din sală deja îl uciseseră, alţii îl omorau chiar atunci.. alţii ştiau că, deşi omul din ei se luptă să trăiască, nu va mai avea mult… Şi totul referitor la relaţia spectator-teatru? Eu zic că lucrurile sunt mai mult de-atât.. Nu doar când suntem la teatru râdem la orice ne aşterne autorul pe scenă. Şi în viaţă reacţionăm la ce ne pune societatea în faţă, cântăm ce le-ar plăcea să asculte şi uităm de noi..
În ultima vreme, când merg la teatru, nimeresc la aproape-drame care spun un adevăr trist sub masca umorului. Interesant e că mulţi părăsesc sala crezând că au fost la o comedie. E de vină publicul? Actorii? Autorul? La piesa de aseară, eu zic că toţi au avut partea lor de vină. Autorul, pentru că, fiind aproape de o temă atât de substanţială, nu a exploatat-o mai bine; actorii, pentru că, în partea de improvizaţie, nu au ştiut să îşi aleagă spectatorii cu care să poarte conversaţia; publicul, pentru că nu s-a oprit asupra mesajului…
Concluzia? Spectatorul a fost şi nu a fost condamnat la moarte. El este, într-adevăr, condamnat, în acel sens pe care voia Vişniec să îl descoperim, dar aseară nu a fost condamnat, ci a descoperit cum totul se poate inversa şi cum, mergând să privească, poate ajunge să fie privit.
imi place si mie Matei Visniec,caii la fereastra…
app.imi place sa te citesc,pui frumos problema,nu degeaba ai luat 10 la icrm
)
Draga Miruna,am aflat de ceea ce ai scris tu aici legat de piesa,de la un coleg si am fost foarte curios sa intru si sa citesc,drept pentru care ma simt nevoit sa si intervin putin..Intamplator,sau nu,sunt unul dintre actorii din distributie.In primul rand nu era vorba de un singur spectator,ci de toti…toti sunt criminali,daca iti aduci aminte toate scaunele erau inscriptionate cu locul 102,locul pe care statea criminalul…Deci toti din sala erau niste criminali,inclusiv tu…:D..Ok..in alta ordine de idei..Totul era referitor nu la relatia spectator-teatru ci la relatia spectator-actor..si aici ne referim la respect in primul si in primul rand si la uitare…Mesajul piesei (desi piesa are foarte multe mesaje)este un semnal de alarma pentru spectatorul care uita de actor dupa ce iese de la o piesa de teatru si in plus nici cat este acolo nu-i prea acorda respect..Normal lumea vine la teatru sa se relaxeze..sa scape de problemele cotidiene sa evadeze,daca vrei,intr-o lume paralela..Numai ca atunci cand spectatorul se afla in fata scenei,la o piesa,ba i se face foame si incepe sa manance,ba sete,uneori somn,uita telefonul mobil deschis,uneori raspunde la el,vorbeste cu colegul din dreapta si tot felul de lucruri care arata clar lipsa de respect fata de actor.Daca ar fi sa o luam invers,actorul are un foarte mare respect pentru public,pentru simplu fapt ca s-a chinuit,cum a stiut el mai bine sa creeze un rol,u personaj pentru acel public..Faptul ca in ultima vreme nimeresti la “aproape drame” care spun un adevăr trist sub masca umorului,este foarte bine…Mastile teatrului astea sunt..iar atunci cand intr-o piesa intervin ambele masti,inseamna ca e foarte bine,e completa..mai putin la drame,desi pana si acolo poate interveni umorul.Si de umor avem nevoie pentru a trece mai usor peste lucrurile triste si sunt si mai triste atunci cand le pui in evidenta cu ajutorul umorului,este acel haz-de-necaz..Te-as intreba tu in ce categorie te incadrezi,”Spectatorul condamnat la moarte” este o drama sau o comedie?asta legat de faptul ca te deranjeaza persoanele care pleaca de la o drama care spune adevarul cu ajutorul umorului,zicand ca au fost la o comedie….Ai ajuns la concluzia ca toata lumea e de vina enumerand anumiti factori principali…Acelasi lucru il voi face si eu acum…Voi enumera aceeasi factori si iti voi da cateva argumente..1.Publicul (oamenii) inteleg mesajul piesei in functie de starea lor de spirit,de varsta,de situatiile care i-au fost prezentate pe scena,iar el le-a raportat la situatiile similare prin care a trecut candva,de cultura daca vrei.Fiecare e liber sa gandeasca cum vrea si e normal ca la o piesa ca asta sa pleci oarecum zicand ca ai fost la o comedie,desi in mintea lui se intampla ceva si cu siguranta momentele dramatice il pun pe ganduri,dar asta nu obliga pe nimeni sa spuna domne am fost la o drama si sa iasa plangand din sala..2.Autorul spui tu ca are si el o parte de vina pentru ca nu a exploatat mai mult problema…Hmmm..oare?Ca sa poti face o asemenea afirmatie ar trebui mai intai de toate sa citesti textul piesei,cel original,iar apoi ai putea avea de spus ceva…La teatru,cand un regizor vrea sa monteze o piesa,ia textul original si il taie impreuna cu actorii la lectura,lasand doar ce-l intereseaza pe el din aceea piesa,lasand doar mesajul care i se pare cel mai bun si mesajul cu care el,regizorul,vrea sa transmita ceva,asadar daca vrei citeste piesa cu textul original.3″actorii, pentru că, în partea de improvizaţie, nu au ştiut să îşi aleagă spectatorii cu care să poarte conversaţia”-ai zis tu…In momentul in care ai un spectacol de acest gen nu stiu cum ai putea sa iti alegi un spectaor care sa raspunda ce vrei tu..Din pacate pe fruntea lui nu scrie raspunsul pe care il va da,astfel incat tu sa stii daca e bun pentru a purta o conversatie,asta este un aspect,iar al doilea aspect ar fi ca,in momentul in care esti spectator la o piesa de teatru si la un moment dat vine actorul de pe scena si te trimite in locul lui te simti stanjenit,si iti e frica de penibil,lucru care te face sa spui vorbe pe care oricum nu le crezi si care nu prea au legatura cu ceea ce se intampla.Una peste alta toata lumea care a interactionat cu actorii in special cu mine a raspuns exact ceea ce imi doream sa raspunda.Concluzia pe care tu ai gasit-o este in proportie de 95% ceea ce ne doream sa transmitem.Spectatorul nu trebuie sa plece cu impresia ca cineva l-a bruscat sau l-a agasat,pentru ca nu va mai veni,e doar un semnal de larama asa cum am zis si mai sus…o atentionare..Publicul s-a oprit si asupra mesajului,eu unul am fost asteptat dupa piesa de cateva persoane pe care nu le stiam si care au vrut sa stea putin de vorba despre mesajul piesei…lucru care mi s-a parut fascinant…Piesa intr-adevar s-a continuat si in strada..asa cum spune chiar regizorul in piesa..Concluzia mea…Ar trebui sa vii si la urmatorul spectacol,pentru ca asta e o piesa care merita vazuta de cel putin 2 ori ca sa o poti intelege,acest lucru l-am aflat si de la cativa spectatori acre au spus ca trebuie sa o mai vada odata,sau altii care veneau pentru a doua oara sa se convinga ca cei intervievati in timpul spectacolului nu sunt cumva actori…Asadar te invit cu mare drag si la urmatorul spectacol,te voi anunta cand va fi,probabil tot aici,pentru ca alte date de contact nu am..o sa iti las mail-ul meu in cazul in care vrei sa imi comunici ceva sau in cazul in care vrei o discutie mai amanuntita,
Cu drag Vlad Corbeanu
Numai bine!
vlad.corbeanu@gmail.com
a
asa
Bună, Vlad, este firesc ca fiecare spectator să primească altfel mesajul piesei, aşa cum ai spus şi tu. La fel de firesc este şi ca unii dintre ei să reflecteze asupra a ceea ce au văzut. Deşi tu crezi că recenzia e negativă, mie chiar mi-a plăcut piesa, pentru că mi-a transmis ceva. M-a făcut să mă gândesc la mult mai multe lucruri, pe unele le-am scris pe blog. Simplul fapt că piesa a dat naştere comentariului meu este o dovadă că şi-a atins scopul – nu m-a lăsat indiferentă.
Când construim poteci din cuvinte, trebuie să ştim că ele pot duce în mai multe direcţii, şi de aceea trebuie fie să consolidăm calea pe care am ales-o,pentru a fi siguri că toţi ajung în acelaşi punct, fie să acceptăm ambiguitatea pe care o creează, ambiguitate plină de farmec, pentru că ne permite, nouă, spectatorilor, să alegem cum interpretăm piesa. Pe mine, în seara aceea, piesa m-a facut să văd totul ca pe o crima contra sinelui din partea spectatorului, care, în faţa piesei ce se desfăşoară în faţa lui, uită de sine, aşa cum se întamplă şi în viaţă, când, constrâns de aşteptările societăţii, de clişee şi stereotipuri, de interese, uită, din nou, de sine. Este o paralelă care s-ar baza doar pe această ultimă sintagmă -uitarea de sine- ce capătă înţelesuri diferite în contexte diferite. Şi totuşi, şi viaţa e o scenă, nu? E un teatru în dimensiuni uriaşe, unde fiecare îşi are un rol…
Mă bucur că mi-ai scris acel comentariu, presupun ca este destul de important şi pentru voi să primiţi feedback. Nu am spus, însă, nicăieri, că aş fi dezamăgită de faptul ca nimeresc la aceste “aproape drame care spun adevărul trist sub masca umorului”; chiar îmi plac foarte mult. Întâmplarea face ca penultima piesă pe care am văzut-o să fie tot o dramă-comedie. Am observat doar că există spectatori care rămân cu impresia că e vorba de o simpla comedie, şi nimic mai mult. Iar în momentul în care se întâmplă aşa ceva, există o vină, vină de care am vorbit în postul meu. M-am referit la aceste situaţii în general, după care am încercat să aplic, dacă era cazul, teoria mea şi piesei pe care tocmai o văzusem, ca un exerciţiu de gândire.
Fireşte că toţi eram spectatori condamnaţi la moarte, şi însăşi acest fapt ar fi putut avea mult mai multe conotaţii. Piesa s-a referit la una dintre ele, şi eu probabil că mă aşteptam la o alta, iată de ce am spus că autorul nu a exploatat suficient subiectul- şi când am zis “autor”, mă refeream la fel de bine la regizor; nu ştiam cum este textul original, de aceea îl voi citi, cum mi-ai recomandat.
În legatura cu actorii… singura “vină” pe care v-am putut-o găsi era, de fapt, tot a spectatorilor, şi aici mă refeream şi la episodul de care ai zis. Dar presupun că, atunci când improvizezi, acesta este riscul… Nu este, deci, „o vină” propriu-zisă, nu vreau să mă înţelegi greşit. Oricum, mi-a plăcut cum te-ai descurcat cu doamna chirurg:).
Iar despre public, recunosc, nu i-am intervievat pe toţi după piesă:) Când am scris aici, mă gândeam la cealaltă piesă, unde,întâmplător, am nimerit în mijlocul unui grup care era entuziasmat de “comedia” la care fusese. Şi sunt convinsă că, din păcate, nu e exclus ca, la o piesă de teatru, să meargă şi lume care nu se opreşte asupra mesajului.
M-aş fi urcat atunci pe scenă, pe scaun, aş fi devenit acel spectator universal şi mi-aş fi mărturisit crima; am ezitat, însă, câteva minute, timp suficient să se găsească alt “criminal”. Poate – cine ştie? – data viitoare mă voi lăsa supusă interogatoriului…
Cum spuneam, mă bucur că mi-ai scris. Tu, ca actor, e firesc să vezi lucrurile diferit. Eu, oricâte piese de teatru aş vedea, rămân doar un spectator… condamnat, sau nu, la moarte.
Buna Miruna…Ma bucur si eu foarte mult ca ai facut aceste precizari in plus,si ca mi-ai raspuns si pe blog…Ce spui tu acum e putin diferit de ce ai zis prima data,desi am inteles ca te-ai legat acolo si de piesele anterioare.Ma bucur ca ti-a placut si ca vrei sa mai vii si la urmatorul spectacol.Intr-adevar avem nevoie de feedbak-uri de orice gen,numai ca le primim cu bucurie doar daca sunt argumentate fie ca sunt bune sau rele…Adica nu-i de ajuns sa zica cineva “e misto spectacolul” sau “bai…e prost nu mi-a placut” fara sa isi argumenteze decizia.In final iti multumesc ca iti pasa,ma bucur ca piesa noastra ti-a transmis ceva,ma bucur ca am reusit pentru cateva secunde sa te fac sa vii pe scena si sa iti spui vinovatia…
numai bine………….
Miruna, cu toate ca nu am vazut piesa, da-mi voie sa cred ca NU Matei Visniec este vinovat pentru modul in care tu sau altii au perceput piesa. Matei Visniec este atat de profund, atat de labirintic, incat e posibil sa-ti trebuiasca ore, zile, saptamani ca sa intelegi ce a vrut sa spuna cu adevarat. El este un filosof adevarat iar eu sunt adepta filosofiei lui de ani de zile. Pentru mine, Matei ramane un geniu, indiferent ce vor spune altii!