Ieri seară am fost pentru prima oară la teatrul ”Metropolis”. Se juca ”Spectatorul condamnat la moarte”, după Matei Vişniec. Ne-au spus că, printre noi, se află un criminal, pe care îl vor judeca, pentru că nu merită să trăiască după ce a ucis. Criminali suntem cu toţii, ucidem, mai devreme sau mai târziu, omul din noi. Mulţi din sală deja îl uciseseră, alţii îl omorau chiar atunci.. alţii ştiau că, deşi omul din ei se luptă să trăiască, nu va mai avea mult… Şi totul referitor la relaţia spectator-teatru? Eu zic că lucrurile sunt mai mult de-atât.. Nu doar când suntem la teatru râdem la orice ne aşterne autorul pe scenă. Şi în viaţă reacţionăm la ce ne pune societatea în faţă, cântăm ce le-ar plăcea să asculte şi uităm de noi..
În ultima vreme, când merg la teatru, nimeresc la aproape-drame care spun un adevăr trist sub masca umorului. Interesant e că mulţi părăsesc sala crezând că au fost la o comedie. E de vină publicul? Actorii? Autorul? La piesa de aseară, eu zic că toţi au avut partea lor de vină. Autorul, pentru că, fiind aproape de o temă atât de substanţială, nu a exploatat-o mai bine; actorii, pentru că, în partea de improvizaţie, nu au ştiut să îşi aleagă spectatorii cu care să poarte conversaţia; publicul, pentru că nu s-a oprit asupra mesajului…
Concluzia? Spectatorul a fost şi nu a fost condamnat la moarte. El este, într-adevăr, condamnat, în acel sens pe care voia Vişniec să îl descoperim, dar aseară nu a fost condamnat, ci a descoperit cum totul se poate inversa şi cum, mergând să privească, poate ajunge să fie privit.
comentarii recente