Rămân cu mine

Da, în seara asta am decis să rămân cu mine, aşa cum nu am mai rămas de mult. Să îmi amintesc de tot ce este… de tot ce sunt… să îmi adun gândurile care au zburat aiurea zilele astea şi s-au plimbat pe străzi, pe cer, pe aer… au plutit pe muzica nopţii şi au băut roua dimineţii… s-au îmbătat cu sentimente… s-au ridicat şi au căzut… s-au rănit şi aproape s-au vindecat… Au compus un cântec şi apoi l-au lăsat să zboare… au răsucit fiecare fir de iarbă, fiecare zvon de floare, fiecare pistrui de pe mână… au căzut în noapte… au visat…

Nu e o scenă dintr-un film…

A văzut-o în timp ce aştepta pe peron la Unirii. Era la o distanţă de câţiva metri şi se uita nerăbdatoare după vreun semn că ar veni metroul. Cu părul atât de negru, în contrast cu pielea albă, şi cu genele dese acoperindu-i ochii visători… S-a întors pentru o clipă şi l-a văzut cum o privea tulburat. În metrou, ea a descoperit că era aşezată chiar în faţa lui. I-a simţit privirea tot drumul. Nu era deloc în largul ei. A coborât prima din metrou şi a început să meargă atât de repede… aproape alerga. Era noapte afară. A trebuit să se oprească la semafor… când a întors capul, el era lângă ea, privind-o uimit. Nu era român. ”Please… excuse me… I just wanted to tell you how beautiful you are…”