Cand am venit aici pentru prima data, nu am putut sa nu observ cat de ingandurati si de grabiti sunt oamenii pe strada. Au ajuns sa traiasca numai in problemele lor. Sunt tristi. Nu isi lasa problemele la serviciu, merg cu ele acasa, si de acasa din nou cu ele la serviciu. Pare usor de explicat: un oras mare, aglomerat, cu un trafic infernal; concentrare de functii inalte, responsabilitati mai mari, deci si griji mai mari, iar oamenii nu au invatat inca sa le lase deoparte si sa isi traiasca viata cu adevarat. Mi-am zis ca eu nu voi ajunge asa…
Dar am uitat de acest gand. Am inceput sa locuiesc in Bucuresti. Totul s-a schimbat. Pe drumul casa-scoala am inceput sa fiu preocupata mai mult de cum sa nu intarzii la cursuri (trist, dar adevarat:)), pana cand, in autobuz, am vazut un domn mai in varsta citind o carte. Bineinteles, nimeni nu vorbea, toata lumea era incruntata, preocupata de cate ceva. Si, la un moment dat, doamna de langa batranel a inceput sa vorbeasca si sa rada cu o prietena care tocmai se urcase. Dupa cateva minute, s-a gandit ca poate il deranjeaza pe domn, asa ca si-a cerut scuze.
Batranul si-a ridicat ochii de pe carte si i-a spus doamnei cu o voce calda ca era in Bucuresti de o saptamana, timp in care nu a vazut pe nimeni razand sau vorbind , toti erau tristi, toti erau incruntati. Ce frumos le-a indemnat sa rada! Am zambit atunci, dar nu ironic, precum doamnele in cauza. Am zambit pentru ca avea dreptate si pentru ca mi-am adus aminte ca am gandit, cu ceva timp in urma, exact acelasi lucru. Am zambit pentru ca mi-am dat seama ce zi frumoasa era.
Problemele nu vor disparea de la sine; nu putem nici sa le ignoram, dar nici nu trebuie sa fim preocupati zi si noapte de ele. In mod sigur, mai devreme sau mai tarziu vom gasi o solutie, iar problema va trece. Va trece insa si primavara… Cu ce ramanem?
comentarii recente