PRchers. În finală la Olimpiadele Comunicării

Cred că cel mai important lucru pe care am început să-l învăţ în facultate e munca în echipă. FCRP-ul te forţează să colaborezi. Echipa mea preferată este, întâmplător, cea de la primul proiect din facultate. O echipă foarte bună, care încă rezistă în aceeaşi formulă. Ne-am numit, la început, Funky Jungle. Ne-am adunat pentru că ne înţelegeam bine, pe când încă nici nu ne cunoşteam toţi colegii. Marele noroc a fost că ne completam şi când lucram, eram toţi foarte  ambiţioşi şi împărtăşeam aceeaşi viziune. Dar a venit momentul în care am vrut să ne testăm, ca echipă, şi în afara facultăţii, mai exact la Olimpiadele Comunicării. Şi aşa s-a născut PRchers.

Am participat, anul trecut, la proba de PR. Anul acesta, am acumulat mai multă experienţă şi am zis că suntem gata pentru o provocare şi mai mare: proba de Comunicare Instituţională. Brieful pentru preselecţii ne cerea să facem, pentru Ministerul Sănătăţii Publice, o campanie prin care să convingem angajaţii din centrele urbane mari ce lucrează în domenii de activitate intelectuală, să facă sport. Am îmbinat tacticile din advertising, PR, comunicare on-line şi marketing direct în încercarea de a schimba o atitudine şi un stil de viaţă.

Pentru acest lucru am abordat, în paralel, tactici cu efecte pe termen scurt -”bombardarea” cu mesaje- şi  tactici cu efecte pe termen lung, care nu par să fie atât de eficiente pe moment, dar, în timp, au impact mult mai mare decât cele cu efecte imediate. O mentalitate se schimbă în timp, cu un efort susţinut. Mesajele ni le-am îndreptat, vizând beneficii diferite aduse de sport (în funcţie de interesul fiecărui destinatar) atât către angajaţi, cât şi către managerii lor. Pe manageri încercam să îi convingem să promoveze sportul în companiile lor, conştienţi fiind de importanţa acestuia pentru cultura organizaţională şi productivitate, iar angajaţilor le-am evidenţiat beneficiile personale, vizându-le stima de sine şi nu aducându-le în atenţie ceea ce ştiau deja: că sportul înseamnă sănătate. De ce? “Gulerele albe” sunt suficient de inteligente să ştie că sedentarismul are n efecte negative, dar se complac în situaţie, neglijându-şi condiţia fizică. Şi atunci au nevoie de un call to action care să le apară că porneşte, cumva, chiar de la ei.

Am lucrat mult la campanie. Am gândit-o în detaliu, şi la sfârşit am fost foarte mulţumiţi. Şi, ca răsplată, am fost selectaţi printre cele 11 echipe finaliste.

Ce înseamnă Finala Olimpiadelor Comunicării? Înseamnă că vom primi un brief pentru o campanie de informare sau socială de la un client real -  o instituţie – şi că vom prezenta rezultatul final la Palatul Parlamentului, în faţa celor mai mari personalităţi din domeniu.

Joi vom afla ce client avem, şi vom primi brieful. Ştiu că ne aşteaptă, din nou, multă muncă. Dar ştiu că fac ceea ce îmi place, exersând rolul pe care vreau să îl joc mai târziu, acela de strateg. Şi am încredere în noi, pentru că ştiu ce putem.

Cu CSR-ul cultural la ComunicarTe 7

Începusem cu o colegă de la Campaigning.., Eva Piroşcă, un proiect în limba engleză despre CSR-ul cultural din România, urma să îl finalizăm. Alexandra Zbuchea ne-a spus că, dacă iese totul bine, s-ar putea să fie chiar publicat. Dar, până atunci, s-a ivit posibilitatea să participăm la sesiunea de comunicări ştiinţifice a studenţilor, ComunicarTe 7, cu tema Identitate prin comunicare: de la marketing la studiile culturale. Şi am spus “da” provocării. Am trimis abstractul, iar până pe 4 mai trebuie să predăm lucrarea în forma finală.

Domeniul e destul de slab investigat în România, prima carte de CSR din România a fost publicată abia în 2005, de către Luminiţa Oprea. Iar pe CSR cultural nu am găsit să se fi scris mai mult de câteva articole. Mă interesează domeniul în mod special, şi nu ne-a fost greu să alegem tema.  Eu una voiam să aflu, în primul rând, dincolo de nivelul simţului comun, de ce companiile preferă să facă CSR în alte domenii decât cultura. Se baza alegerea lor şi pe un studiu al preferinţelor sau al nevoilor publicului român?

Ce ar fi deosebit la lucrarea noastră: dincolo de faptul că întreprindem o cercetare pe un domeniu nou, mutăm accentul pe public. Majoritatea lucrărilor spun de ce ar trebui o companie să facă CSR, care sunt beneficiile pe care i le-ar aduce. Dar pentru relaţia cu publicul, pentru aşteptările şi nevoile sale, pentru modul în care ar trebui să se adapteze acestora o companie, se rezervă, dacă nu deloc, atunci măcar foarte puţin spaţiu în lucrările de specialitate din România.

Prima formă, cea pur teoretică, am dezvoltat-o cu o cercetare bazată pe chestionare şi interviuri. Iar concluziile finale vor fi prezentate şi aici.

Aventura NexT

Ştiu, puteţi urmări aici cum s-a desfăşurat festivalul. Galerie foto, interviuri.. atmosfera nebunească de acolo.

Un vârtej de culoare, asta a fost NexT. Căteva zile au reuşit să redea spiritul celor pe care îi reprezintă. Festivalul se ţine, de trei ani, în memoria regizorului Cristian Nemescu şi a sunetistului Andrei Toncu (California Dreamin’, Marilena de la P7), pentru cei ce vor urma. Regizori şi sunetişti talentaţi din ţară şi din afară au venit cu filmele lor la NexT, sperând să câştige. Dacă nu un premiu, măcar inimile noastre. Şi cei care au venit cu inima deschisă la Next şi-au spus secretele la Confession Box, au participat la Brico Contest, au dat festivalului câte puţin din ceea ce sunt ei, pentru că – nu-i aşa? -  NexT înseamnă toată pofta lor de viaţă.

Am fost cam 60 de voluntari, împărţiţi la Eforie, Scala, Orange Concept Store. O grămadă de tineri plini de energie în tricouri albastre, gata să se ocupe de spectatori, invitaţi, presă, decoruri, chiar şi de proiecţii şi subtitrări. Mulţi prieteni la un loc.

Adriana este cel mai bun coordonator de voluntari, şi pe mine una mă face să aştept cu nerăbdare NexT-ul, în fiecare an.

NexT

“Nu m-aş înjosi niciodată să fac voluntariat”

Fac voluntariat de când eram în generală. Am început la o organizaţie locală pentru protejarea mediului, am continuat cu muncă voluntară pentru teatrul din Brăila, am ajutat la organizarea mai multor festivaluri de teatru şi film, precum şi a unor evenimente de la facultate.

Mi se părea inutilă întrebarea de ce ar face cineva voluntariat. Asta până când am întâlnit pe cineva care mi-a spus că nu s-ar înjosi niciodată “în halul ăsta”. Nu puteam să cred. Tocmai venisem în Bucureşti şi încă mă izbeam de pragmatismul unora. Şi mi-a prins bine, pentru că am început să devin şi eu mai pragmatică. Dar la voluntariat tot nu am renunţat.

Spuneam de replica aceea. M-a uimit, dar m-a şi revoltat. Voluntariatul nu te înjoseşte, doar pentru că munceşti fără să fii plătit. Voluntariatul îl faci pentru tine. Voluntariatul te ajută să creşti, personal sau profesional. Sau amândouă.

Sunt la un curs de Formare Profesională şi Training, unde Camelia Crişan încearcă să ne facă să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. Şi reuşeşte. Sunt de acord cu ce ne spune, şi în primul rând cu faptul că trebuie să învăţăm să câştigăm din orice am face, pentru că e vorba de timpul nostru. Şi, dacă tot facem voluntariat, trebuie, încă de la început, să urmărim să ne dezvoltăm într-o anumită direcţie. Să ne alegem un mentor care să ne supravegheze şi să avem un plan de dezvoltare personală.

Alexandra Zbuchea a ţinut, undeva prin semestrul I, un curs de Campaigning for Good Causes in Romania. Ce legătura are cu voluntariatul? Am învăţat despre el din perspectiva cealaltă, a organizaţiei care vrea să atragă voluntari. E foarte important să fii un bun manager de voluntari. Să ştii să le organizezi activităţile, dar să nu uiţi că sunt oameni, şi, în mod special pentru că nu îi poţi plăti, să le asiguri tot felul de motivaţii şi mici recompense. Uneori, motivaţia intrinsecă a voluntarului nu e suficientă, iar când vrei să îl păstrezi pentru mai mult de două săptămâni, tu, ca un bun manager, trebuie să ştii să te descurci.

Dacă vrei să fii voluntar, mi se pare o scuză absurdă că nu găseşti un loc unde să faci asta. Dă un search pe net şi o să găseşti zeci de site-uri, cum ar fi voluntariat.ro. Sau întreabă. Deschide ochii şi urechile. Du-te direct la organizaţia care te interesează. Eu de NexT am aflat de la o colegă, şi am adus cel puţin cinci prieteni.

Voluntariatul te ajută să creşti. Cât timp încă îţi permiţi, e metoda ideală de a simţi că faci ceva pentru tine. Dacă nu ai încercat până acum, poate că a venit timpul…

Iluzia unei vieţi normale

Cred că cel mai mult doare atunci când doi oameni se iubesc, dar nu pot fi împreună. Sau cel puţin nu atât de mult pe cât ar trebui, pe cât ar simţi nevoia. Devine frustrant când el munceşte toată ziua şi, în puţinele ore libere, cade frânt de oboseală. Sau când e plecat în altă ţară şi cei doi nu se văd cu lunile, şi nici măcar nu ştiu cât timp va mai dura…

Frustrările se adună, relaţia se rupe. Dacă stau să mă gândesc, spre asta ne împinge societatea în care trăim. Bănuiesc deja ce mă aşteaptă când voi termina facultatea: ore întregi de muncă, nopţi pierdute cu proiecte. Şi nici măcar nu vreau să fie aşa. Până acum ziceam că totul depinde de noi: noi ne facem viaţa aşa cum vrem să o trăim, noi suntem cei care trasează limita şi spun “stop” când se adună prea multe. Credeam că voi putea avea un job care să îmi placă şi în care să excelez, dar în acelaşi timp voi avea o viaţă. Viaţa personală. Unde e? Mă uit în jur şi văd cum toţi se scufundă în munca pe care o fac şi încearcă în zadar să iasă la suprafaţă ca să poată respira aerul unei vieţi normale. Prieteni, iubit, familie, pasiuni. Plimbări în parc. Excursii la munte. O zi de odihnă, numai pentru tine. Nu mai poţi să le atingi ca altădată. Viaţa şi relaţiile se sacrifică pe masa carierei. Chiar nu se poate păstra un echilibru între muncă şi viaţa personală? Ştiu că de multe ori nu depinde de tine, ştiu că, cel puţin în lumea mea, trebuie să te zbaţi ca să ajungi acolo unde vrei. Dar la un moment dat realizezi că te-ai împlinit profesional şi că viaţa ta personală practic nu există.

Am o prietenă care lucrează în PR. Teoretic, ar trebui să stea până la 18.00, dar de multe ori ajunge acasă dimineaţa. Lucrează şi în weekenduri. Toţi bărbaţii pe care i-a iubit au părăsit-o pentru că nu avea timp pentru o relaţie. Şi da, o relaţie se construieşte investind. Timp, energie.. dar toate sunt înghiţite cu o lăcomie nebună de locul unde lucrează- ce ironie – tocmai ca să îşi poată permite să aibă o viaţă normală.

Intri în joc şi îi accepţi regulile sperând că la un moment dat vei reuşi să îţi impui tu regulile. Şi când reuşeşti, realizezi că e prea târziu..

Reîncepe NexT

Între 1 şi 5 aprilie, trebuie să fiţi prezenţi la cel mai tare festival de scurt şi mediu metraj. Dap, reîncepe NexT!
Preiecţiile vor avea loc, anul acesta, nu doar la Cinemateca Eforie, ci şi la Scala, iar seminariile vor fi ţinute la Orange Concept Store.

Pentru ediţia a treia, pregătim multe surprize, printre care şi un Gift Shop, şi un “Confession Room”.
Avem un site nou, pe care vă va întâmpina omuleţul NexT: www.nextproject.ro.

În Suedia

La începutul lunii martie, am fost în Suedia, cu un proiect european de tip Youth in Action. Două săptămâni. Câte şase participanţi din cinci ţări (Suedia, România, Franţa, Italia, Cehia), adunaţi într-un oraşel din nordul ţării, destul de aproape de Cercul Polar.

Sincer, a fost o provocare pentru mine. Îmi plac schimburile interculturale, nu este pentru prima oară când particip la ceva de genul acesta, dar urăsc frigul şi iarna. Şi aici urma să mă confrunt cu ele. Dar a meritat.

Suedezii sunt blonzi, înalţi şi cu ochi foarte albaştri. M-a mirat că în orăşelul în care am stat nimeni nu închidea uşa când pleca în oraş. Ritmul vieţii era cu totul altul. E o diferenţă mare între un orăşel cu 800 de locuitori, ca Anaset, şi capitala ţării, însă ceva le uneşte. Protecţia socială este foarte bine pusă la punct, iar nivelul de trai este foarte ridicat. În Anaset, lumea avea suficient timp liber ca să trăiască în adevăratul sens al cuvântului. Să facă ceea ce îşi doreşte. Oamenii chiar au timp pentru pasiunile lor, pentru natură, pentru sport în aer liber.

Vara nu e aşa frig, sunt chiar 20 de grade. Acum, erau -10.  Familia la care am fost la cină (unde am mâncat elan) mi-a povestit despre nopţile albe, care se fac simţite acolo tot timpul verii, care durează cam două luni şi jumătate. Iarna, când temperaturile coboară brusc de la 0 la -20 de grade, se vede aurora boreală.

Cina într-o familie suedeză

Oraşele parcă erau unite de oceane de zăpadă. Nu am văzut atât de mult alb niciodată:)

Anaset

Santa Euro Trip

Echipa României în Anaset

Casa din poveşti

Mi-au plăcut căsuţele lor, care parcă erau desenate de copii. Foarte simple, joase, cu acoperiş triunghiular, foarte colorate, si cu ferestre cu perdele brodate. Interiorul era foarte frumos, te făcea să simţi căldura pe care în mod sigur nu o simţeai afară. Seara, la ferestre ardeau lumânări care răspândeau o lumină caldă. Era ca într-un basm..

Cei din zonă era renumiţi pentru brânza lor, brânza de Vasterbotten, şi pentru cel mai mare instrument de tăiat brânza din lume (aşezat strategic, la ieşirea din oraş:) )

Anaset. The largest cheese slicers in the world

Am ajuns şi în Stockholm, care e superb, şi trebuie să fie absolut minunat vara. “Veneţia Nordului”, cum mai e supranumită, capitala Suediei e aşezată pe mai multe insuliţe, iar pe canalele oraşului te poţi plimba cu barca în timpul verii.

Gara din Stockholm

Stockholm

Stockholm-ul noaptea

La Palatul Regal din Stockholm

Stockholm, partea veche a oraşului

Ştrumfii de la Bibliotecă

Ştiam că este expoziţie cu Ştrumfi, citisem pe undeva săptămâna trecută. Şi dacă tot am fost ieri pe la BCU, am zis că trebuie să intru să văd personajele care m-au încântat atât de mult când eram mică.

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Francofoniei, Centrul Belgian al Benzii Desenate a organizat, în holul Boteanu al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, această expoziţie dedicată piticilor albaştri “înalţi cât trei mere”.

Nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la altceva decât la nişte afişe. Poate că  ar fi reuşit să dea mai mult farmec expoziţiei cu benzi desenate originale sau cu ceva proiecţii. Mi-a plăcut însă că am regăsit fragmente de poveste, descrierea universului Ştrumfilor, modul în care a luat naştere acesta, şi, mai ales, că am aflat de Peyo, cel care le-a dat viaţă spiriduşilor albaştri.

Dacă vreţi să îi mai vedeţi pe Ştrumfi, expoziţia e deschisă până pe 4 aprilie, între 10.00 şi 18.00.

Mai multe detalii aici.

Fără titlu

Unii oameni rămân blocaţi într-un anume loc, într-un anume timp, cu o anumită stare… Au permanent nostalgia aceluiaşi moment pe care încearcă să îl retrăiască la infinit. Tudor Chirilă mereu va cânta despre Vamă. Ascultam o melodie de la el azi şi mi-am amintit că primul lor album tot despre Vamă era. În câte melodii nu vorbeşte despre mare, nisip, iubiri la malul mării? Despre Vamă. E locul lui. Reprezintă o anumită vârstă, un anumit stil de viaţă. Libertate, lipsă de griji, distracţii. Pare firesc ca toţi cei care au trecut şi de Vamă, dar şi de o anumită vârstă, să vrea mereu să se întoarcă. În timp, în Vamă…

Mergem un pic mai departe? Sunt oameni care nu realizează că e normal ca timpul să treacă. M-am săturat să văd oameni în toată firea comportându-se ca nişte adolescenţi. Bărbaţi care îşi doresc să fie încă de 20 de ani şi fug de relaţii serioase chiar şi la 40 de ani. Femei la 50 de ani cu fuste scurte şi codiţe. Vine o vreme când trebuie să priveşti lucrurile matur, să te priveşti pe tine aşa cum eşti ACUM şi să îţi asumi respunsabilitatea pentru ce faci, pentru ce ai devenit. Să creşti. Să nu mai negi.

Spectatorul condamnat la moarte

Ieri seară am fost pentru prima oară la teatrul ”Metropolis”. Se juca ”Spectatorul condamnat la moarte”, după Matei Vişniec. Ne-au spus că, printre noi, se află un criminal, pe care îl vor judeca, pentru că nu merită să trăiască după ce a ucis. Criminali suntem cu toţii, ucidem, mai devreme sau mai târziu, omul din noi. Mulţi din sală deja îl uciseseră, alţii îl omorau chiar atunci.. alţii ştiau că, deşi omul din ei se luptă să trăiască, nu va mai avea mult… Şi totul referitor la relaţia spectator-teatru? Eu zic că lucrurile sunt mai mult de-atât.. Nu doar când suntem la teatru râdem la orice ne aşterne autorul pe scenă. Şi în viaţă reacţionăm la ce ne pune societatea în faţă, cântăm ce le-ar plăcea să asculte şi uităm de noi..

În ultima vreme, când merg la teatru, nimeresc la aproape-drame care spun un adevăr trist sub masca umorului. Interesant e că mulţi părăsesc sala crezând că au fost la o comedie. E de vină publicul? Actorii? Autorul? La piesa de aseară, eu zic că toţi au avut partea lor de vină. Autorul, pentru că, fiind aproape de o temă atât de substanţială, nu a exploatat-o mai bine; actorii, pentru că, în partea de improvizaţie, nu au ştiut să îşi aleagă spectatorii cu care să poarte conversaţia; publicul, pentru că nu s-a oprit asupra mesajului…

Concluzia? Spectatorul a fost şi nu a fost condamnat la moarte. El este, într-adevăr, condamnat, în acel sens pe care voia Vişniec să îl descoperim, dar aseară nu a fost condamnat, ci a descoperit cum totul se poate inversa şi cum, mergând să privească, poate ajunge să fie privit.