Vis de jazz, jazz de vis

Am aşteptat cu nerăbdare concertul lui Damian Drăghici de vineri seară. Lume multă, venită, ca şi mine, la Sala Palatului pentru un om mereu surprinzător. De astă dată, artistul a adus un tribut cântăreţilor de jazz care l-au marcat, precum John Coltrane sau Lee Morgan.

Uşorul meu scepticism în privinţa compatibilităţii dintre nai -  electric chiar! – şi jazz a dispărut din primele momente. I-au luat locul doar fiori de emoţie şi bucurie  în faţa unor oameni deosebiţi, care trăiesc pentru muzică şi evoluează odată cu ea.

Damian Drăghici la Jazz in the City. Sursa: Hotnews

Surpriza cea mai frumoasă a fost pentru mine vocea caldă a lui Diane Schuur, invitată specială alături de Eddie Daniels (prezent marţi şi la întâlnirile Webcultura). Deedles, aşa cum ni s-a prezentat, este o femeie minunată, un suflet bogat şi puternic, care, deşi nu poate vedea, simte muzica în culorile cele mai vibrante.

Diane Schuur. Sursa: monden.info

 

Trecerea la jazz a lui Damian Drăghici va fi urmată de o schimbare spre muzică clasică în concertele lui, după cum însuşi declară. Nu pot decât să admir un artist care poate purta naiul cu atâta uşurinţă prin cele mai variate stiluri muzicale.

Leapşa pe cultură

Am decis să accept invitaţia lansată de Sorin Tudor şi să ilustrez printr-o melodie modul în care internetul şi-a lăsat amprenta pe cultură:

Blondie – One Way Or Another. De ce?

Melodia este pe locul 298 în topul celor mai bune 500 de melodii ale tuturor timpurilor.  Un cântec valoros, apreciat şi în 1978, când a fost lansat, dar şi astăzi, motiv pentru care încă este folosit în filme şi reclame şi reinventat prin cover-uri.  Într-un permanent proces de reinventare, de adaptare la noile mijloace de comunicare oferite de internet este şi cultura.

În plus, instituţiile culturale tot încearcă să ne spună că, one way or another, they’re gonna find us. Pe Facebook sau pe Twitter.

Sunt curioasă la ce melodii se vor gândi Alex Mareş, Pandora, The_Anne_Marie, Andra Mociofan.

O viață mai frumoasă prin artă

Arta este ”o nobilă inutilitate”. Sau nu. De ce să fie inutil să mergi la teatru sau să asculți o muzică de calitate? Știu, nu o să poți spune la sfârșit că, uite, în două ore ai reușit să faci cumpărăturile, să speli vasele, să aduci profit firmei la care lucrezi. Dar asta nu înseamnă că nu ești mai câștigat. Te înalți pe tine cu fiecare picătură de artă pe care o asimilezi.

Am descoperit azi un îndemn de a ne face viața mai frumoasă prin artă: între 10 și 15 octombrie, are loc Festivalul Artelor București. De toate pentru toți: spectacole de teatru și de muzica clasica, balet, recitaluri instrumentale, lansări de carte. Dan Puric, Ion Caramitru, Felicia Filip, Tudor Gheorghe, Maia Morgenstern și mulți alții. Pentru o viață mai frumoasă…

vorbim DECÂT corect

Decât tu mă înţelegi acum, decât cu tine pot să mai vorbesc. Am urcat ieri pe scenă, şi în faţa mea erau decât vreo douăzeci de oameni. M-am mai simţit aşa de prost decât când eram mic şi s-a uitat taică-meu cu dezamăgire la mine după ce i-am furat banii din portofel. Decât asta a făcut, în rest n-a spus nimic, dar a fost suficient. Am simţit decât umilinţă, ruşine pătrunzătoare. Eu, regele comunicării, cu cinşpe facultăţi la activ, venit să împrăştii înţelepciune în stânga şi în dreapta, am adunat decât o mână de oameni. Şi ăia, după ce am spus două vorbe, s-au ridicat şi au plecat. A mai rămas decât maică-mea, mă privea cu mândrie.

Nu înţeleg, ce se întâmplă? Am spus ceva greşit?

Decât cu tine pot să mai vorbesc…

Hai pe Facebook la o cafea

Facebook-ul l-am descoperit acum mai bine de doi ani, când încă nu prea era folosit la noi. Toţi prietenii mei din Europa de Vest aveau cont şi a fost un mijloc excelent de a păstra legătura cu ei. Astăzi, am colegi care practic îşi scriu toată viaţa pe Facebook. Am şi amici înverşunaţi împotriva unei lumi virtuale. Alţii cred că e de prost gust să fii membru al unui “altfel de Hi5″. În final, însă, până şi ei şi-au făcut cont.

Mereu vor fi voci împotriva schimbării, dar aceasta tot se va petrece. Cel mai bine este să o iei tu înainte şi să găseşti moduri de a profita de pe urma ei. Nu întâmplător specialiştii în comunicare sunt atât de activi pe Facebook, Twitter, au bloguri şi îşi fac cont pe LinkedIn. Şi sunt convinsă că, în momentul în care vor apărea alte forme de new media, mult mai atrăgătoare şi mai elaborate, Facebook-ul va fi dat uitării pentru ele. E cât se poate de firesc.

Până atunci, ne putem delecta cu minunile puse la dispoziţie de Facebook. Putem să ne afişăm în toată splendoarea noastră, să interacţionăm cu toţi prietenii noştri, să ne punem orice mască photoshopată, ca şi în viaţa reală, de altfel. Ne dăm seama, mai mult sau mai puţin, de gradul de complexitate al schimburilor de informaţie ce pot avea loc şi de implicaţiile pe care le pot avea. Este vorba despre – aşa cum îi spune şi numele -  o “carte de feţe” deschisă oricui din acea carte. Toată lumea poate vedea pe toată lumea.

În ultimele luni de facultate, am avut, împreună cu echipa mea, curiozitatea de a studia îndeaproape  modul în care societatea îşi creează o replică pe Facebook.

Nevoia de spectacol, specific umană, duce la formarea unui nou tip de piaţa publică, unde privitorul poate oricând deveni şi performer. E vorba de acel “wall” care e verificat întotdeauna, sub impulsul curiozităţii, de către utilizatorii site-ului. Totul se desfăşoară, ca şi în realitate, sub controlul social: deşi unii duc o luptă acerbă pentru vizibilitate, caută în permanenţă să aibă consimţământul societăţii – acea comunitate virtuală de prieteni. Prin comentarii şi “like”-uri, aceştia răsplătesc eforturile celui care a postat, pe scena publică, ceva interesant.

Autocontrolul apare sub conştiinţa faptului că utilizatorul poate fi privit pe Facebook, fără să ştie, însă, când şi de către cine. Intimitatea devine relativă în mediul virtual. Orice este postat devine public. Astfel, utilizatorul de Facebook îşi va crea o imagine cât mai aproape de cea social dezirabilă din punct de vedere personal sau profesional.

Dar noi ştim deja toate aceste lucruri, nu? Că doar ne vedem în fiecare zi pe Facebook…

PRchers. În finală la Olimpiadele Comunicării

Cred că cel mai important lucru pe care am început să-l învăţ în facultate e munca în echipă. FCRP-ul te forţează să colaborezi. Echipa mea preferată este, întâmplător, cea de la primul proiect din facultate. O echipă foarte bună, care încă rezistă în aceeaşi formulă. Ne-am numit, la început, Funky Jungle. Ne-am adunat pentru că ne înţelegeam bine, pe când încă nici nu ne cunoşteam toţi colegii. Marele noroc a fost că ne completam şi când lucram, eram toţi foarte  ambiţioşi şi împărtăşeam aceeaşi viziune. Dar a venit momentul în care am vrut să ne testăm, ca echipă, şi în afara facultăţii, mai exact la Olimpiadele Comunicării. Şi aşa s-a născut PRchers.

Am participat, anul trecut, la proba de PR. Anul acesta, am acumulat mai multă experienţă şi am zis că suntem gata pentru o provocare şi mai mare: proba de Comunicare Instituţională. Brieful pentru preselecţii ne cerea să facem, pentru Ministerul Sănătăţii Publice, o campanie prin care să convingem angajaţii din centrele urbane mari ce lucrează în domenii de activitate intelectuală, să facă sport. Am îmbinat tacticile din advertising, PR, comunicare on-line şi marketing direct în încercarea de a schimba o atitudine şi un stil de viaţă.

Pentru acest lucru am abordat, în paralel, tactici cu efecte pe termen scurt -”bombardarea” cu mesaje- şi  tactici cu efecte pe termen lung, care nu par să fie atât de eficiente pe moment, dar, în timp, au impact mult mai mare decât cele cu efecte imediate. O mentalitate se schimbă în timp, cu un efort susţinut. Mesajele ni le-am îndreptat, vizând beneficii diferite aduse de sport (în funcţie de interesul fiecărui destinatar) atât către angajaţi, cât şi către managerii lor. Pe manageri încercam să îi convingem să promoveze sportul în companiile lor, conştienţi fiind de importanţa acestuia pentru cultura organizaţională şi productivitate, iar angajaţilor le-am evidenţiat beneficiile personale, vizându-le stima de sine şi nu aducându-le în atenţie ceea ce ştiau deja: că sportul înseamnă sănătate. De ce? “Gulerele albe” sunt suficient de inteligente să ştie că sedentarismul are n efecte negative, dar se complac în situaţie, neglijându-şi condiţia fizică. Şi atunci au nevoie de un call to action care să le apară că porneşte, cumva, chiar de la ei.

Am lucrat mult la campanie. Am gândit-o în detaliu, şi la sfârşit am fost foarte mulţumiţi. Şi, ca răsplată, am fost selectaţi printre cele 11 echipe finaliste.

Ce înseamnă Finala Olimpiadelor Comunicării? Înseamnă că vom primi un brief pentru o campanie de informare sau socială de la un client real -  o instituţie – şi că vom prezenta rezultatul final la Palatul Parlamentului, în faţa celor mai mari personalităţi din domeniu.

Joi vom afla ce client avem, şi vom primi brieful. Ştiu că ne aşteaptă, din nou, multă muncă. Dar ştiu că fac ceea ce îmi place, exersând rolul pe care vreau să îl joc mai târziu, acela de strateg. Şi am încredere în noi, pentru că ştiu ce putem.

Cu CSR-ul cultural la ComunicarTe 7

Începusem cu o colegă de la Campaigning.., Eva Piroşcă, un proiect în limba engleză despre CSR-ul cultural din România, urma să îl finalizăm. Alexandra Zbuchea ne-a spus că, dacă iese totul bine, s-ar putea să fie chiar publicat. Dar, până atunci, s-a ivit posibilitatea să participăm la sesiunea de comunicări ştiinţifice a studenţilor, ComunicarTe 7, cu tema Identitate prin comunicare: de la marketing la studiile culturale. Şi am spus “da” provocării. Am trimis abstractul, iar până pe 4 mai trebuie să predăm lucrarea în forma finală.

Domeniul e destul de slab investigat în România, prima carte de CSR din România a fost publicată abia în 2005, de către Luminiţa Oprea. Iar pe CSR cultural nu am găsit să se fi scris mai mult de câteva articole. Mă interesează domeniul în mod special, şi nu ne-a fost greu să alegem tema.  Eu una voiam să aflu, în primul rând, dincolo de nivelul simţului comun, de ce companiile preferă să facă CSR în alte domenii decât cultura. Se baza alegerea lor şi pe un studiu al preferinţelor sau al nevoilor publicului român?

Ce ar fi deosebit la lucrarea noastră: dincolo de faptul că întreprindem o cercetare pe un domeniu nou, mutăm accentul pe public. Majoritatea lucrărilor spun de ce ar trebui o companie să facă CSR, care sunt beneficiile pe care i le-ar aduce. Dar pentru relaţia cu publicul, pentru aşteptările şi nevoile sale, pentru modul în care ar trebui să se adapteze acestora o companie, se rezervă, dacă nu deloc, atunci măcar foarte puţin spaţiu în lucrările de specialitate din România.

Prima formă, cea pur teoretică, am dezvoltat-o cu o cercetare bazată pe chestionare şi interviuri. Iar concluziile finale vor fi prezentate şi aici.

Aventura NexT

Ştiu, puteţi urmări aici cum s-a desfăşurat festivalul. Galerie foto, interviuri.. atmosfera nebunească de acolo.

Un vârtej de culoare, asta a fost NexT. Căteva zile au reuşit să redea spiritul celor pe care îi reprezintă. Festivalul se ţine, de trei ani, în memoria regizorului Cristian Nemescu şi a sunetistului Andrei Toncu (California Dreamin’, Marilena de la P7), pentru cei ce vor urma. Regizori şi sunetişti talentaţi din ţară şi din afară au venit cu filmele lor la NexT, sperând să câştige. Dacă nu un premiu, măcar inimile noastre. Şi cei care au venit cu inima deschisă la Next şi-au spus secretele la Confession Box, au participat la Brico Contest, au dat festivalului câte puţin din ceea ce sunt ei, pentru că – nu-i aşa? -  NexT înseamnă toată pofta lor de viaţă.

Am fost cam 60 de voluntari, împărţiţi la Eforie, Scala, Orange Concept Store. O grămadă de tineri plini de energie în tricouri albastre, gata să se ocupe de spectatori, invitaţi, presă, decoruri, chiar şi de proiecţii şi subtitrări. Mulţi prieteni la un loc.

Adriana este cel mai bun coordonator de voluntari, şi pe mine una mă face să aştept cu nerăbdare NexT-ul, în fiecare an.

NexT

“Nu m-aş înjosi niciodată să fac voluntariat”

Fac voluntariat de când eram în generală. Am început la o organizaţie locală pentru protejarea mediului, am continuat cu muncă voluntară pentru teatrul din Brăila, am ajutat la organizarea mai multor festivaluri de teatru şi film, precum şi a unor evenimente de la facultate.

Mi se părea inutilă întrebarea de ce ar face cineva voluntariat. Asta până când am întâlnit pe cineva care mi-a spus că nu s-ar înjosi niciodată “în halul ăsta”. Nu puteam să cred. Tocmai venisem în Bucureşti şi încă mă izbeam de pragmatismul unora. Şi mi-a prins bine, pentru că am început să devin şi eu mai pragmatică. Dar la voluntariat tot nu am renunţat.

Spuneam de replica aceea. M-a uimit, dar m-a şi revoltat. Voluntariatul nu te înjoseşte, doar pentru că munceşti fără să fii plătit. Voluntariatul îl faci pentru tine. Voluntariatul te ajută să creşti, personal sau profesional. Sau amândouă.

Sunt la un curs de Formare Profesională şi Training, unde Camelia Crişan încearcă să ne facă să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă. Şi reuşeşte. Sunt de acord cu ce ne spune, şi în primul rând cu faptul că trebuie să învăţăm să câştigăm din orice am face, pentru că e vorba de timpul nostru. Şi, dacă tot facem voluntariat, trebuie, încă de la început, să urmărim să ne dezvoltăm într-o anumită direcţie. Să ne alegem un mentor care să ne supravegheze şi să avem un plan de dezvoltare personală.

Alexandra Zbuchea a ţinut, undeva prin semestrul I, un curs de Campaigning for Good Causes in Romania. Ce legătura are cu voluntariatul? Am învăţat despre el din perspectiva cealaltă, a organizaţiei care vrea să atragă voluntari. E foarte important să fii un bun manager de voluntari. Să ştii să le organizezi activităţile, dar să nu uiţi că sunt oameni, şi, în mod special pentru că nu îi poţi plăti, să le asiguri tot felul de motivaţii şi mici recompense. Uneori, motivaţia intrinsecă a voluntarului nu e suficientă, iar când vrei să îl păstrezi pentru mai mult de două săptămâni, tu, ca un bun manager, trebuie să ştii să te descurci.

Dacă vrei să fii voluntar, mi se pare o scuză absurdă că nu găseşti un loc unde să faci asta. Dă un search pe net şi o să găseşti zeci de site-uri, cum ar fi voluntariat.ro. Sau întreabă. Deschide ochii şi urechile. Du-te direct la organizaţia care te interesează. Eu de NexT am aflat de la o colegă, şi am adus cel puţin cinci prieteni.

Voluntariatul te ajută să creşti. Cât timp încă îţi permiţi, e metoda ideală de a simţi că faci ceva pentru tine. Dacă nu ai încercat până acum, poate că a venit timpul…

Iluzia unei vieţi normale

Cred că cel mai mult doare atunci când doi oameni se iubesc, dar nu pot fi împreună. Sau cel puţin nu atât de mult pe cât ar trebui, pe cât ar simţi nevoia. Devine frustrant când el munceşte toată ziua şi, în puţinele ore libere, cade frânt de oboseală. Sau când e plecat în altă ţară şi cei doi nu se văd cu lunile, şi nici măcar nu ştiu cât timp va mai dura…

Frustrările se adună, relaţia se rupe. Dacă stau să mă gândesc, spre asta ne împinge societatea în care trăim. Bănuiesc deja ce mă aşteaptă când voi termina facultatea: ore întregi de muncă, nopţi pierdute cu proiecte. Şi nici măcar nu vreau să fie aşa. Până acum ziceam că totul depinde de noi: noi ne facem viaţa aşa cum vrem să o trăim, noi suntem cei care trasează limita şi spun “stop” când se adună prea multe. Credeam că voi putea avea un job care să îmi placă şi în care să excelez, dar în acelaşi timp voi avea o viaţă. Viaţa personală. Unde e? Mă uit în jur şi văd cum toţi se scufundă în munca pe care o fac şi încearcă în zadar să iasă la suprafaţă ca să poată respira aerul unei vieţi normale. Prieteni, iubit, familie, pasiuni. Plimbări în parc. Excursii la munte. O zi de odihnă, numai pentru tine. Nu mai poţi să le atingi ca altădată. Viaţa şi relaţiile se sacrifică pe masa carierei. Chiar nu se poate păstra un echilibru între muncă şi viaţa personală? Ştiu că de multe ori nu depinde de tine, ştiu că, cel puţin în lumea mea, trebuie să te zbaţi ca să ajungi acolo unde vrei. Dar la un moment dat realizezi că te-ai împlinit profesional şi că viaţa ta personală practic nu există.

Am o prietenă care lucrează în PR. Teoretic, ar trebui să stea până la 18.00, dar de multe ori ajunge acasă dimineaţa. Lucrează şi în weekenduri. Toţi bărbaţii pe care i-a iubit au părăsit-o pentru că nu avea timp pentru o relaţie. Şi da, o relaţie se construieşte investind. Timp, energie.. dar toate sunt înghiţite cu o lăcomie nebună de locul unde lucrează- ce ironie – tocmai ca să îşi poată permite să aibă o viaţă normală.

Intri în joc şi îi accepţi regulile sperând că la un moment dat vei reuşi să îţi impui tu regulile. Şi când reuşeşti, realizezi că e prea târziu..